....

Primele forme de manifestare ale culturii românesti scrise sunt legate de religia creştina, de instrucţia ecleziastică şi de necesitatea comunicării in interiorul comunităţii de credintă. Manuscrisele creştine in limba slavonă si in limba româna, apoi tipăriturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.

In perioada medievală , spatial carpato-dunarean reprezentă o graniţă între cultura occidentală, dominată de utilizarea limbii latine in biserică şi in cancelariile de stat, şi cultura orientală, dezvoltată în jurul bizantului, orientată spre modelul grecesc şi influenţată ulterior de treaducerile in limba slavonă ale câscrierilor religioase. Această realitate a făcut ca poporul nostru, de origine latină, sa foloseasca mai intai limba slavonă in cultura scrisă , primele carţi de cult fiinfâd cele aduse in secolul al XII-lea de la mănăstiri bulgăreşti şi sârbeşti, unde fuseseră traduse în această limbă. De abia ulterior slavona devin elimba cancelariilor domnesti, ca o consecintă a importanţei cultului religios, care ocupa un loc primordial in organizarea primelor formaţiuni statale românesti.
Biblioteca creştinismului conţine doua componente:
-cel destinat spatiului eclezial: literatură partistică, liturgică, apologetică, teologală, canonică, pastorală, duhovnicească.
-cel destinat spatiului exra elcleziastic: pe de o parte, o literatură destinată aeducaţieicrestine şi edificarii duhovniceşti a ”bunului creşitn”, legată dee religia trăită –Biblia, rugăciuni zilnice, cântari bisericeşti, ode şi imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul;pe de altă parte, o literatură pioasa: cărti de rugăciune, scriereri apocrife, creaţii hagiografice,calendare, literatură culta de inspiraţie religioasă.

Scrieri în limba slavonă:
a) scrieri religioase:
-Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de Grigore Ţamblac ,
-Viaţa lui Nicodim de la Tismana, scrisă de ucenicii călugărului,
-două scrisori ale acestui călugăr catre Eftimie, patriarh de Târnovo,
-Pripealele călugărului Filotei, fost logofat al lui Mircea cel Bătrân,
-Viaţa Sfântului Nifon de Gavril, călugăr athonit.
b)scrieri istorice:
-cronicile bizantine ţi sârbeşti,
-cronicile domnesti originale, precum Cronica anomânimă a lui Ştefan cel Mare.
c)scrieri literare:
-imnuri religioase,
-povestirile hagiografice, in care sunt prezntate vieţile sfinţilor
-carţile populare, precum Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf, care au fost cunoscute in toata lumea medievală.

Litereatură religioasă tradusă in limba româna, determinată de Reformă:
-manuscrise cu traduceri ale cărţilor bisericesti din preima jumătate a secolului al XVI-lea, in Maramureş,
-Catehism, tipărit în 1544,
-Evangheliar, 1551-1553, tipărit de Filip Moldoveanul,
-două Cazanii tipărite de diaconul Coresei în 1565 si 1581 la Braşov,
-Carte românească de învătătură a dumenecelor de peste an tradusă de mitropolitul Varlaam, în 1643,
-traducerea integrală a Noului Testament de la Bălgrad de către mitropolitul Simion Ştefan, în 1648
-traducerea integrală şi tipătirea Bibliei de la Bucureşti, 1688

Primul document in limba pastrat română a fost Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521). Aceasta a fost descoperita in 1894 de catre Friederich Stenner in Arhivele Naţionale ale judrţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi. Scrisoarea era adresată lui Johannes Benker, judele Braşovului, înştiinţându-l despre mişcărili trupelor turceşti la Dunăre.

Diaconul Coresei înfiinţeaza la Braşov o tiparniţă proprie şi, începând din 1557, scoate cărţi de cult în limbile slavonă şi română. Cele nouă cărţi tipărite de el în limba română au circulat in toate cele trei ţări româneşti, jucând un rol important în procesul de formare a limbii române.
O insemnătate exceptională are apariţia, în anul 1643, a operei de căpetenie a mitropolitului Varlaam:Cazania sau Carte românească de învătătură.Traducerea făcută de marele cărturar se remarcă prin cursivitate, claritate, prin lipsa regionalismelor, exprimand dorinţa de a se adresa românilor de pretutindeni. Limba acestei scrieri a in fluenţat procesul de formare a limbii române, Cazania cunoscând mai multe ediţii şi fiind pe tot teritoriul românesc.
Tot mitropolitului Varlaam i se datoreaza primule versuri în limba română Stihuri la stema domniei Moldovei, aşezate în fruntea Cazaniei, şi versurile de la sfâritul celor doua parţi ale cărţii. Criticul literar Ion Rotaru aprecia mai ales versurile finale, din pricină ca mitropolitul, chiar aşa, spirit analitic cum este, nimereşte peste o comparaţie productivă, acea a asemănării framântărilor sufletului omenesc cu furtuna pe mare.

Contemporan cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefanva face prima traducere integrală a Noului Testament, tipărit în 1648, la Alba-Iulia, cunoscut sub numele de Noului Testament de la Bălgrad. A fost o lucrare de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea limbii literare, mitropolitul propunându-şi să elimine in exprimare orice regionalism şi asigurând astfel unitate limbii rpmâne.

Eforturile de introducere a limbii române in cultul religios au fost continiuate de mitropolitul Dosoftei, care este autorul primei traduceri în versuri a unui text religios: Psaltirea pre versuri tocmită(1673). Textul se remarcă prin străduinţa de al adapta la realitatea românească şi, uneori, prin imagini poetice surprinzătoare.

În secolul al XVIII-lea Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, adaugă literaturii religioase în limba română un nou tip de scriere, acela al predicilor construite după arta elocinţei. Cele 28 de predici ţinute de mitropolit la marile sărbători au fost reunite sub titlul Didahii şi au fost cunoscute în epocă.

Apariţia în 1688 a primei ediţii integrale a Bibliei, traduse de fraţii Şerban şi Radu Greceanu şi tipărite prin grija domnitorului Şerban Cantacuzino, reprezintă momentul impunerii limbii române ca limbă a cultului ortodox. Bazâhndu-se şi pe o serie de traduceri parţiale anterioare, fraţii Greceanu au reişit sa consacre limba româna ca limba literaraprin claritatea textului şi prin folosirea consecventă aunui vocabular bogat si accesibil.

Dimensiunea religioasă apare şi în creaţia cronocarilor. În scrierile ce ies din sfera consemnării evenimentelor istorice: poemul Viaţa lumii de Miron Costin. Spirit reflexiv, poetul se plange de efemeritatea vieţii, de nestatornicia lucrurulor şi de caracterul lor iluzoriu, de rostogolirea timpului,de roata norocului ce urca şi coboară. Sentimentul tristeţii este datorat singurii certitudini, cea a morţii.
Motivele provenite din poezia greacă şi latinăcapătă şi ele rezonanţe biblice,combinate cu motive frcvente în cultura medievală şi renascentista, exprimă




A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;